Saorma globalizata

31.10.07 23:25:42

Cindva, saorma insemna un munte (!) de rabdare….

Asezarea carnii pe rotisor, cladirea bucata cu bucata, impanarea, ungerea, condimentarea. Apoi coacerea, lenta, intr-un ritm atit de impropriu vietii contemporane. Apoi taierea, cu iataganul bine ascutit, a unor feliute subtiri din zecile, aproape sutele de bucati de carne inghesuite pe bat. Incalzirea lipiei, ungerea cu un sos, fie pe baza de rosii, fie altul. Asezarea cartofilor prajti, a salatelor, a bucatilor de carne luate cu o pensa speciala. Toate arata aceeasi rabdare a unor meseriasi, in sensul propriu al cuvintului, pentru care multumirea clientului si potolirea atit a foamei din stomac cit si a celei vizuale reprezentau supremul tel.

Vremurile, insa, s-au schimbat. Carnea nu mai e cladita manual, ci adusa in fiecare dimineata de o firma specializata, care se ocupa numai de cladirea de pui de o culoare incerta, in majoritatea localurilor si chioscurilor unde se face saorma. Firma asta, care face zilnic citeva zeci de acadele imense, congelate, dintr-o carne care, dupa dezghetare, nu mai pare a fi fost vreodata de pui, reprezinta atit primul semn de externalizare din domeniu, cit si primul semn de decadere a unui fel de mincare democratic si totusi, foarte personal.

Iar dupa asta vor urma, probabil, recipiente-tip cu feluri de salata standard, pe care le vor afisa si folosi toti vinzatorii de saorma – zeci de chioscuri, zeci de proprietari, acelasi produs. Pentru ca saormari nu se mai pot numi, dupa ce au abdicat de la esenta meseriei lor – asezarea carnii, in fiecare dimineata, pe rotisor.

saorma

Prima saorma am mincat-o acum un an jumate. Eram la Constanta, la mare, si strabateam orasul in fiecare zi, inspre plaja. Desi era cald, inevitabil, pe la Institutul de Marina, mi se facea foame. O foame enervanta, pe care nu o puteam ignora si care nu putea fi amagita cu vreun covrig, de vreme ce eu tocmai ma pregateam de marea intilnire. Cu marea. De lupta care dura intreaga zi. In prima zi, a fost nevoie doar sa trec strada, ca sa gasesc un chiosc cu saorma. Am asteptat rabdatoare realizarea minunii, impachetarea. Cu ochi critic. A trebuit sa raspund la intrebarile ciudate, pentru acea prima experienta: cu sau fara ketchup, cu sau fara maioneza, ceapa, sos de usturoi, castraveti murati, varza… Ma rog, ce aveau prin farfurii, pe acolo, de adaugat pe linga lipie, cartofi si carne. Nu stiam ca nu merg toate – doar intuiam.

M-am intrebat daca o sa ramin cumva cu sechele, dupa prima saorma – nu ride, eu ramin des cu fixatii, alimentare sau nu, dupa o prima experienta reusita sau nu. Si am ramas. Imi place atit de mult saorma, incit azi am mincat una dintr-un animal neidentificat, pe undeva pe linga Unirii (70 de mii, saorma mica, 100, aia mare). Vinzatorul a zis ca ar fi pui, cind am intrebat ce animal mort are in aparat. Pulpe de pui. Dar stomacul meu a zis ca nu ar fi chiar pui – sau, ma rog, nu de gaina. Pe celalalt aparat, o imensa acadea de carne congelata astepta dezghetul ideologic.

Iar distanta fata de Constanta si turcii cu a lor saorma (cu oaie si vita, nu de pui…), se vede direct in pretul produsului. Daca in Constanta o saorma medie costa in jur de 50 de mii anul asta, in Bucuresti, cea mai ieftina e 70. Iar in alte orase, in jur de 100.