Iarna fructelor

In mod traditional, asociem fructele cu vara si toamna. Anotimpurile considerate, in cultura si spatiul nostru, sarace in fructe – iarna si primavara – sint, totusi, destul de aromate. In special cu aroma de citrice.

Mi-am dat seama de asta acum vreo citeva zile, cind imi caram punga cu clementine spre casa. Pentru ca fructul-vedeta al acestei ierni, pentru mine, a fost clementina. Preferinta asta a venit pe neasteptate – asa cum se intimpla cu orice lucru bun care, tot ca de obicei, rezista o vreme, apoi dispare. S-a intimplat ca, pe la sfirsitul toamnei, singurul fruct care arata mai uman la „Pagu” (chioscul la care reuseam sa ajung seara, cind ma apucau poftele de fructe) sa fie clementina. Nu mincasem de trei-patru ori in viata mandarine. Nu-mi plac. Asa incit, la primele vizite la Pagu, am plecat fara nimic. Doar dezamagita. Dar, intr-o seara, am hotarit sa acord o sansa clementinelor, si asta pentru ca aratau cumva, apetisant, cu pielita putin mata, cu frunzele inca prinse de fruct. Simteam ca-s destul de coapte incit sa fie dulci.

Si au fost. Am continuat asa. Seara de seara ma duceam la Pagu dupa drogul zilnic. Asta, pe refrenul „Oh my darling Clementine”, piesa-leitmotiv din Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Iar acum citeva zile mi-am dat seama ca, din 1999 incoace, fiecare iarna a avut refrenul ei. In 1999, mi-au placut portocalele. Apoi au fost ani cu kiwi (cind poporul inca nu se dedulcise la acest fruct, asa incit se gaseau si kiwi coapte la raft, nu ca acum, tari ca bolovanii si acre ca sarea de lamiie). Ani cu grepfruit roz (o cura foarte buna de dezintoxicare a ficatului si fierei). Cu portocale din nou. Cu mango (anul trecut, real Baia Mare). Cu mere (florina si parmen auriu). Cu nuca de cocos. Cu caise uscate-smochine-curmale (ingrasa, la fel ca avocado…).

Asa ca, desi celelalte anotimpuri sint constante – la sfirsitul primaverii fiecarui an sint capsunile si ciresele, apoi vine vara cu piersicile si caisele si pepenii si toamna cu strugurii si apoi castanele si perele si merele – iarna fiecarui an vine cu o marota. Placuta.

Ploconul

La copil mic se vine cu plocon. Cel putin pe la noi. Cind mi s-a nascut fratele, acum 25 de ani – si, apoi, sora, dupa inca doi ani – am avut doua perioade foarte fericite: perioada plocoanelor. Eram mici si nu aveam alte bucurii, in cenusiul comunism, decit dulciurile si cartile.

Mi-amintesc ca si cum ar fi fost ieri. In casa era cald, iar cucoanele care veneau la noi stateau putin si tainic de vorba cu mama, in camera “cu copilul”, se minunau de copil si apoi plecau. Lasau in urma “ploconul” – inevitabil, un tort si ceva hainute cumparate sau tricotate. Hainutele nu ne interesau, pe mine si pe sor-mea. Dar torturile…

E drept, erau torturi comuniste, de cofetarie. Le preferam pe cele cu ciocolata, desi, in mare, toate aveau cam aceleasi defecte: blatul, siropul, crema – aveau cu totul alt gust fata de cele de acum. Poate nu erau facute din ingrediente proaspete, poate margarina era mai rea decit mi-amintesc eu acum. Unul din ele, insa, mi-a ramas in minte, avea o glazura vernil cu roz, din zahar pur, peste acelasi corp de blat si crema.

Acum e rindul meu sa fiu gazda. Tantile din jur, cu care, poate, n-am discutat de ani de zile, vin la bebe cu plocon. Traditia nu s-a pierdut. E drept, acum predomina hainutele (am primit costumase si salopetele cit pentru o familie cu sextupleti). Dar am primit si un tort – de la bunicul lui bebe. El insista ca e o tarta, mie-mi pare prea mult a fi tort. Are blat, are fructe, are frisca, are gelatina. Fructele sint chiar multe si variate: afine, portocale, kiwi, capsuni, stafide, caise confiate. E un tort bun.