Cine n-a plantat vreodata niste seminte care trebuiau – garantat! – sa produca ceva anume, pentru ca, dupa citeva luni, sa se uite in gradina sau jardiniera la ciudateniile crescute si sa se mire: dar parca nu asta plantasem?!
Eh, ni se intimpla la toti… desi de multe ori provenienta semintelor e de vina, si nu vreo incurcatura deliberata a cuiva. Stiti, pachetelele alea minuscule, din hirtie de ziar, marunte si usoare, de ai zice ca nu e nimic in ele… Si cind le despaturesti, o data, de doua ori, de trei ori, dai peste niste seminte incerte, despre care cineva din casa isi aduce aminte ca „parca ar fi hrean, dar nu sint sigura”. Sau capsuni, for that matter.
Dar citeodata incurcaturile se produc in alta parte. Stiti pungutele frumos colorate, cu seminte de orice, pe care le poti cumpara prin metro sau in magazine? Sint foaaaarte detaliate. Ai desene dragute si sugestive cu lunile in care poti semana, unde cresc, in cit timp, cind poti recolta… Si tot asa. Plus denumirea latineasca. Plus senzatia de „stiinta” pe care ti-o da atita informatie adunata pe atit de putina hirtie. Eficienta maxima…
De curind, insa, am fost pe la tata. Tocmai scotea niste chestii uriase din pamint. Semanau cu guliile (nu gulioare, ci gulii sau chiar sfecla alba). Nu erau gulii, ci ridichi. Plantase seminte de ridichi de alea, dragute, mici si rosii, de care mincam primavara si de Paste. Sau asa credea el – asa arata desenul dragut de pe pungulita. Iar acum se caznea cu cazmaua sa extraga… ridichea uriasa din poveste. Scosese deja o roaba – dintr-un pliculet de 2-3 grame. Acum ne gindim cum sa le „conservam”. Are cineva vreo idee?
Gastromania 