Eating out (de tot), 27.10.2007, ora 22.14.13, la net pe o strada obscura

Nicaieri nu-i ca acasa, chiar daca acasa inseamna mincare rece, direct din ambalaj, de cele mai multe (grabite) ori, totusi.

Mai ales daca pleci neorganizat si nu-ti da nimeni de mincare la ora fixa. Deci: stii ca nu ai mincarea asigurata, cit ar fi el de festival. Te dai jos din tren. Iti iei prima merdenea intilnita in cale. In cazul meu, merdeneaua a disparut total din meniu, dupa o supra-doza, acum vreo 10 ani, asa ca mi-am luat o placinta cu brinza dulce si (oficial) stafide. Am terminat-o repede, tot rupeam cu dintii bucati din ea cautind cu limba stafidele, in timp ce constatam, la o privire rapida pe la chioscurile din zona teatrului din Sibiu, ca capitala culturala europeana sta si mai rau decit Baia Mare la capitolul “mincat pe strada”. Adica nu numai ca sint rare, bunatatile cu foetaj, dar sint reci si neatragatoare (exercitiu de imaginatie: cum arata o merdenea rece, cu foicelele sfarogite si albe, din considerente de economie la gaz…?). Mai incolo, un alt chiosc pe care scria, mindru, fast-food. De fapt, erau doua, coasta-n coasta, concurente, dupa cum am dedus din privirile dusmanoase ale vinzatorilor, care parca voiau sa delimiteze spatiul din fata chioscului si sa-si aroge clientii in functie de pozitia pe trotuar. M-a pus naiba sa-mi iau o pizza. Am cerut, cu precautie, mai intii, sa o vad. Cum arata cruda, fireste. Din experienta-mi (limitata) cu vinzatorii posesori de cuptorase cu micro-unde, stiu ca aparatele alea nu sint setate niciodata ca sa faca pina la capat treaba pentru care sint acolo. Fireste, dupa un sfert de minut, pizza a iesit, cruda si alba,cu cascavalul sub forma de fulgi tari de cauciuc. Mi-am exprimat punctul de vedere referitor la sfert-preparatul lor; am zis, cit de politicos am putut, ca dupa parerea mea, pizza aia e inca cruda si le-am desenat cu degetele prin aer cum credeam eu ca ar trebui sa se intinda cascavalul dupa ce s-ar fi copt. Au prins ideea si au bagat pizza la loc. Intre timp, nu mi se mai parea defel o idee buna sa maninc pizza aia, imi venea sa o las acolo si sa plec. Dar, enfin, sfertopreparatul a devenit semipreparat. Mi-am apropiat, cu precautie, bucata rotunda de pizza de nas. Eroare! Computerul de bord a zis: imposibil. Nu e pizza. Brinza sau salamul (din cel mai ieftin tip, n-am nici cea mai mica indoiala) miroseau a stricat. Hmmm… calatoria mea in Sibiu, la festivalul de film, nu incepuse chiar bine.

Mi-am facut eu, in timp, asa, un obicei sa iau primul contact cu un oras nou printr-un produs alimentar; intr-o vreme intram in prima cofetarie ca sa pot evalua un oras. In Sibiu, n-am vazut cofetarie si, la urma urmei, eram la regim (Monti, pentru cunoscatori), asa ca… Un prim contact ratat. Am lasat pizza puturoasa si plina de ketchupul infect care a rasarit de sub brinza-camuflaj pe o banca – m-am gindit ca poate vreun ciine… Dar nu. A doua zi era inca acolo, ca sa-mi provoace  mustrari de constiinta pentru macularea naturii cu artefacte care, desi pot mirosi a stricat, nu se descompun in natura.

Si am intrat la filme. Spre seara m-a apucat foamea. Am iesit din casa de cultura a sindicatelor (un nume foarte potrivit cu contextual socio-economic al festivalului) si am intrat in primul chiosc-magazin. Vinzatorul, un tip dragut, m-a privit (a privit prin mine) si m-a intrebat ce vreau. I-as fi raspuns pe bune, daca as fi avut timp sa scanez ce are prin magazin, dar apoi mi-am zis, ce naiba si am raspuns plingacios: Mi-e fooooaaameeeee! Dati-mi ceva de mincare! (fireste, nu ma refeream la “dati-mi ceva gratis”). N-aveau mare lucru, doar afara scria magazin alimentar, niste iaurturi Danone, ceva seminte, snacks-uri, chipsuri, croissante si ceva pulpa de pui “afumata” (data cu smacolina-de-fum). Am ales 150 de grame de seminte de dovleac, rugindu-ma sa nu fie din cele doua tipuri care mi-ar fi taiat pentru inca jumatate de an pofta de seminte: cele rincede sau cele cu gust si miros de sapun.

Nu erau nici una nici alta, am vizionat voioasa zeci de filme spargind seminte, ca muncitorii, iar la 12 noaptea, cind am purces spre casa, am intrat din nou si, cu un zimbet complice, i-am marturisit vinzatorului ca “inca mi-e foame” si ca ar face bine sa-mi dea ceva ma consistent de mincare. Am ales singura, dupa privirea goala si lipsita de umor a omului, un iaurt Danone (exact, si sa nu va aud, asa e, atit aveau, atit am mincat), de vreme ce pulpele orange disparusera din imensa vitrina goala. Am cerut si o lingurita, surpriza, aveau, de plastic si unica folosinta si am desfacut iaurtul. Bietul om probabil nu mai vazuse asa ceva pina atunci, o tanti cu ghiozdan scolaresc in spate, in palton roz si care sa manince un iaurt in magazin sau care sa intre si sa spuna in gura mare ca ii e foame (nu se face, nu? mai ales daca esti o doamna)… M-a asistat neputincios, nu-i venea sa ma lase singura in magazin si sa se duca in spate…

End of day one.

 

Day two

In day two, de vreme ce participam la un workshop, am mizat putin pe o oarecare organizare sub aspect gastronomic. Totusi, dimineata am intrat intr-un magazin similar, aflat insa de cealalta parte a strazii, si mi-am luat un ceva de la Danone un fel de desert alcatuit din brinza cu smintina si ceva gem sau peltea cu un vag gust de fructe de padure si visine. Plus patru felii de sunca Reinart (calitate germana pe dracu’, cind mai vedeti reclama, amendati-i in gind) si de restu’ (pe care vinzatoarea l-a calculat gresit) grisine scurte pe post de piine. Am inceput cu sunca, mincata direct afara, la zero grade, din pachet. Am pus-o pe un fel de acoperis de tabla zincata care statea peste un frigider de inghetata, in fata magazinasului. Vinzatoarele isi faceau cruce dinauntru.

La pauza de cafea au aparut surprizele. Cele placute. Mici strudele cu mere, proaspete, ni s-au infatisat privirilor. Saleuri, prajituri in formatul 1x3x2cm, straturi colorate si atragatoare de amestecat in stomac cu cafea si apa minerala. Am aflat ca avem si masa de prinz. Thank God!

Prinzul era parte din festival si a constat, intr-un mod absolut surprinzator, pentru mine, dintr-o farfurie de hirtie ceva mai grosuta pe care ni s-a trintit o lingura de ceva si inca o lingura de altceva. Fara tava, piinea se lua cu mina dintr-un cos, tacimurile din altul, totusi, mai acana erau caserole cu salata, ceva prajituri si pahare de hirtie cu vin alb si rosu. Cool. Lingurile erau un orez cu bobul lung fiert cu o cantitate impresionanta de vegeta si niste ciupercute impreuna cu carne de pui bucatele si un sos pe baza de faina, smintina si rosii. N-a fost rau. Seara mi-am terminat grisinele si desertul Danone.

 

Day three

Azi n-am mai cumparat nimic in plus. Era inutil. De vreme ce oricum urma sa ma supra-alimentez, macar sa nu mai cheltui bani pentru asta. Deci, prajiturelele au fost inlocuite cu mini-strudele cu nuca, pateuri expandate cu carnea la vedere, mini-tarte cu zmeura si gelatina rosie si mini-choux-a-la-creme (nu-i lasati sa va pacaleasca, nu este choix-a-la-creme, este choux, adica varza). Am tot gustat, cite o verzisoara moale de ti se topea in gura, cu frisca proaspata, apoi alta si alta… Ce sa mai, a fost cea mai reusita zi, cu exceptia… mesei de prinz. Care nu a mai constat in doua linguri de mincare aruncate in farfurie, ci dintr-o lingura si o pensa. Cu lingura era aruncat piureul de cartofi, apoi aranjat in stilul, deja clasic, al bucatariei romanesti (trei adincituri cu lingura, facute oblic), iar cu pensa, plasata deasupra, o bucata de simulacru de Cordon Bleu. De nemincat. Ma rog. In timp ce ma luptam cu pane-ul, de consistenta unei mingiute plate de cauciuc, m-a agatat Jill, regizoare engleza total pierduta in spatiu, asa ca am uitat de bad food si m-am intors la conversatie, felul meu de baza.

Iar acum abia m-am intors de la petrecerea Sapte Seri, unde mincarea sofisticata (din care am mincat cantitati foarte mici, totusi), mi-a satisfacut foamea vizuala. Ma saturasem deja de linguri din cazan. Asa ca aranjamentul cu oglinda rotunda pe care stateau movilite de brinza si mezeluri, apoi cea cu fructe confiate si trecute prin tigaie si unt sau cladite artistic in combinatii geometrice m-au hranit mai mult decit laturile tipice de cantina romaneasca. De altfel, am aflat apoi ca la masa de seara s-au servit imposibilele spaghete milaneze… Le stiti: o treime apa scursa din  pastele supra-fierte, o treime paste si o alta treime un sos neidentificat, cu ceva urme de salam prin el.

One response to “Eating out (de tot), 27.10.2007, ora 22.14.13, la net pe o strada obscura

  1. • 01.11.07 20:35:39, xxl
    Ce mai, o adevarata aventura! Iti urez succes!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s