La copil mic se vine cu plocon. Cel putin pe la noi. Cind mi s-a nascut fratele, acum 25 de ani – si, apoi, sora, dupa inca doi ani – am avut doua perioade foarte fericite: perioada plocoanelor. Eram mici si nu aveam alte bucurii, in cenusiul comunism, decit dulciurile si cartile.
Mi-amintesc ca si cum ar fi fost ieri. In casa era cald, iar cucoanele care veneau la noi stateau putin si tainic de vorba cu mama, in camera “cu copilul”, se minunau de copil si apoi plecau. Lasau in urma “ploconul” – inevitabil, un tort si ceva hainute cumparate sau tricotate. Hainutele nu ne interesau, pe mine si pe sor-mea. Dar torturile…
E drept, erau torturi comuniste, de cofetarie. Le preferam pe cele cu ciocolata, desi, in mare, toate aveau cam aceleasi defecte: blatul, siropul, crema – aveau cu totul alt gust fata de cele de acum. Poate nu erau facute din ingrediente proaspete, poate margarina era mai rea decit mi-amintesc eu acum. Unul din ele, insa, mi-a ramas in minte, avea o glazura vernil cu roz, din zahar pur, peste acelasi corp de blat si crema.
Acum e rindul meu sa fiu gazda. Tantile din jur, cu care, poate, n-am discutat de ani de zile, vin la bebe cu plocon. Traditia nu s-a pierdut. E drept, acum predomina hainutele (am primit costumase si salopetele cit pentru o familie cu sextupleti). Dar am primit si un tort – de la bunicul lui bebe. El insista ca e o tarta, mie-mi pare prea mult a fi tort. Are blat, are fructe, are frisca, are gelatina. Fructele sint chiar multe si variate: afine, portocale, kiwi, capsuni, stafide, caise confiate. E un tort bun.
