As minca ceva bun…

05.04.08 09:53:08

Ce faci cind iti vine sa zici “as minca ceva, asa… nu stiu ce. Ceva bun!”. Convingerea cu care o spui, de obicei, este si masura depresiei organismului. Pentru ca tinjeala dupa mincare este mai mult decit atit. Mai mult in sensul de mai putin, fireste. Adica ai vrea ceva. Nu stii sa spui ce. Din cauze de minte incetosata de multele mesaje cu care e bombardata, poti confunda nevoile spiritului cu nevoile burtii. Sau ale papilelor gustative.

In fapt, de altceva ai nevoie: o portie buna de serotonina*. Pe care tindem sa ne-o fabricam, inconstient, dupa ce mincam ceva ce creierul nostru asociaza cu “senzatia de bine”. Poate fi ciocolata [in cele mai multe cazuri, asta este...], dar poate fi si o friptura sau mai stiu eu ce reteta am asociat noi, pe calea amintirii, cu “binele”.

Asa ca, atunci cind ne vine sa zicem: as minca ceva bun, calea spre serotonina [desi cea mai scurta ar trece prin stomac], ar trebui sa fie alta. Anume, schimbarea acelui lucru care nu functioneaza in existenta noastra, care ne face sa fim oarecum nemultumiti/nefericiti si sa avem senzatia de tinjeala dupa ceva nedefinit. Un mic efort de introspectie si gasim cauza. Dupa ce am identificat efectul.

——————————————————————————

*Serotonina (Hormonul fericirii): Substanţă prezentă în celulele tractului gastro-intestinal, în creier, în plachetele sangvine ale unor mamifere, cu rol important în contracţia musculaturii netede, în dilatarea capilarelor, în creşterea permeabilităţii vaselor mici. (courtesy Wikipedia)

prajiturelele fara nume

23.03.08 13:18:26

Mai intii am sa fac o digresiune despre notiunile “prajitura”, “dulce”, “ceva bun”. Desi la om, de-a lungul vietii, gusturile se schimba, si poate constata cum, in copilarie, nevoia de “ceva bun” insemna neaparat mult zahar si lapte praf, iar la virsta adulta poate sa insemne caviar de Beluga, totusi, exista un nucleu dur al acestei notiuni, de ceva bun: acel ceva care intruneste mai multe conditii. 1. este placut papilelor gustative. 2. este asociat, de catre memoria de lunga durata, cu o experienta placuta si 3. reuseste sa rezolve, cel putin partial, o frustrare interioara – pentru ca mie mi-e neindoios faptul ca numai oamenii care au din cind in cind mici depresii vor costant “ceva bun” care sa le remonteze moralul. Puteti sa aruncati in mine cu ce vreti, eu asta cred. Din experienta.

Pe de alta parte, “prajitura” sufera si ea grade de… prajitureala. Asa cum, in Maramures, placinta e o chestie prajita in ulei, pe foc [iar in restul tarii reprezinta o tava de ceva cu coca, data la cuptor], tot asa si prajitura poate fi dulce sau sarata, facuta in cuptor sau pe plita, perpelita, coapta sau alcatuita din ingrediente, la rece, fara nevoie de cuptor. [ginditi-va la tortul de biscuiti: nu necesita defel caldura].

Asa incit pot spune, dupa acest mic ocol lingvistico-antropologic, ca ieri am mincat o prajitura, chiar daca a fost prajita pe “lespede” [numele tigailor din Maramures].

Se face cam asa: se rad mere, se amesteca cu faina, nu foarte multa, cu un ou, se adauga o lingura de zahar, sare dupa gust, scortisoara sau alte condimente tot dupa gust, apoi se ia cu lingura din amestecul nici-lichid nici-solid si se pune in tigaita plata de teflon, unde se prajeste in cit de putin ulei – cam ca la clatite. Se intorc de pe o parte pe alta rotundurile rezultate [n-au nume, sau au un imposibil nume unguresc... pe care cred ca o sa mi-l serveasca Adi H. imediat ce se trezeste:)] si apoi se maninca.

Pofta buna!