Ceapa pîrcită

Nu ştiu dacă aţi auzit vreodată expresia asta. Eu, una, cred că am auzit-o la televizor (Amza Pellea?), dar nu sînt foarte sigură. Asta pentru că, atunci cînd eram mică, a existat un moment în care pîrcitul cepei a devenit o practică obişnuită, în familia noastră – iar momentele se suprapun periculos de mult, în mintea mea, aşa că nu-mi mai dau seama de unde a pornit totul.

Bref, ceapa pîrcită era, de fapt, zdrobită cu toată puterea palmei, pe un colţ de masă. E drept, sînt mai multe reţete pentru un lucru în aparenţă simplu. Poţi pune ceapa într-o pînzătură (sau un şervet de bucătărie). Poţi să o sărezi înainte. Poţi nici măcar să nu o cureţi, că, după ce o zdrobeşti, tot pîrcită se cheamă că e. Bineînţeles că, la o adică, oamenii care o pîrcesc curăţată vor susţine că aia e singura reţetă şi că ceilalţi au furat doar patentul, dar nu-l aplică corespunzător. Şi, pe acelaţi principiu, cei care o sărează dinainte îi vor considera pe ceilalţi eretici. În fond, nu e vorba decît de variaţiunile individuale sau familiale.

Totuşi, pentru mine ceapa e atît de importantă, încît nu ma pot rezuma la a vă povesti despre cea pîrcită. În primul rînd, mă gîndesc că, aproape în orice emisiune de gătit de la aproape orice post TV care are emisiuni de gătit, întîlnim ceapa. E drept, traducerile sînt multiple – poate la fel de multe ca numele prin care diverşii bucătari obişnuiesc să numească ceapa. De la “ognion” la “haşme”, “shallots“, termenii sînt folosiţi mai degrabă arbitrar şi personalizat decît corect. Mai ales shallots, care este folosit de vorbiorii de limbă engleză pentru a desemna atît ceapa verde, cît şi arpagicul sau ceapa roşie – şi, cîteodată, şi ceapa de apă.

În al doilea rînd, în afară de utilizarea clasică, în mîncăruri, puţin călită, ceapa este folosită şi ca medicament, dar şi transformată într-o delicioasă dulceaţă (care se consumă tot cu preparate sărate, ca garnitură).

Şi după ce am reflectat atîta la ceapă, de mă ustură ochii (în realitate nu se întîmplă aşa, am marele talent de a alege numai ceapa bună, iute numai cît trebuie şi de la care nu plîngi – şi musai roşie), am şi eu o întrebare: ce e ceapa – aliment sau condiment?

Iarna fructelor

In mod traditional, asociem fructele cu vara si toamna. Anotimpurile considerate, in cultura si spatiul nostru, sarace in fructe – iarna si primavara – sint, totusi, destul de aromate. In special cu aroma de citrice.

Mi-am dat seama de asta acum vreo citeva zile, cind imi caram punga cu clementine spre casa. Pentru ca fructul-vedeta al acestei ierni, pentru mine, a fost clementina. Preferinta asta a venit pe neasteptate – asa cum se intimpla cu orice lucru bun care, tot ca de obicei, rezista o vreme, apoi dispare. S-a intimplat ca, pe la sfirsitul toamnei, singurul fruct care arata mai uman la “Pagu” (chioscul la care reuseam sa ajung seara, cind ma apucau poftele de fructe) sa fie clementina. Nu mincasem de trei-patru ori in viata mandarine. Nu-mi plac. Asa incit, la primele vizite la Pagu, am plecat fara nimic. Doar dezamagita. Dar, intr-o seara, am hotarit sa acord o sansa clementinelor, si asta pentru ca aratau cumva, apetisant, cu pielita putin mata, cu frunzele inca prinse de fruct. Simteam ca-s destul de coapte incit sa fie dulci.

Si au fost. Am continuat asa. Seara de seara ma duceam la Pagu dupa drogul zilnic. Asta, pe refrenul “Oh my darling Clementine”, piesa-leitmotiv din Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Iar acum citeva zile mi-am dat seama ca, din 1999 incoace, fiecare iarna a avut refrenul ei. In 1999, mi-au placut portocalele. Apoi au fost ani cu kiwi (cind poporul inca nu se dedulcise la acest fruct, asa incit se gaseau si kiwi coapte la raft, nu ca acum, tari ca bolovanii si acre ca sarea de lamiie). Ani cu grepfruit roz (o cura foarte buna de dezintoxicare a ficatului si fierei). Cu portocale din nou. Cu mango (anul trecut, real Baia Mare). Cu mere (florina si parmen auriu). Cu nuca de cocos. Cu caise uscate-smochine-curmale (ingrasa, la fel ca avocado…).

Asa ca, desi celelalte anotimpuri sint constante – la sfirsitul primaverii fiecarui an sint capsunile si ciresele, apoi vine vara cu piersicile si caisele si pepenii si toamna cu strugurii si apoi castanele si perele si merele – iarna fiecarui an vine cu o marota. Placuta.