Brinza albastra

Paladin, cuvintul care mi-a mingiiat palatul toata ziua. Paladin, triunghiuri, in celofan bleu, 100 de gr, cinci triunghiuri o jumatate de cerc de carton si capac de plastic transparent. Si un gust fantastic. De cind m-am “dedulcit” la brinzeturile cu mucegai – si inca n-am incercat decit Regina Blu, Dor Blu si acest Paladin - telemeaua de oaie aproape si-a pierdut orice efect asupra mea. Si iaurturile grase, laptele batut Calitatea, iarturile de baut sau cu fructe. Tot ce visez este o bucata de brinza pe care mucegaiul si-a facut de cap, fireste, in mod controlat, in acele citeva locuri planificate, care au prins a se ingalbeni, apoi albastri-inverzi – sau invers? Cu un castravete crud, cu salata verde rulata foaie cu foaie ca un joint si mincata natur, muscata cu pofta de gura glasata de brinza cremoasa. Salata se lipeste mai intii de cavitatea bucala, limba impinge troscotelul care a prins deja gust nobil. Apoi o gura de castravete, usor astringent, vine sa adune tot ce mai era brinza si curata gura. Si iar, de la capat.

Prima oara am cumparat Regina Blu la oferta, asta vara. Era o caldura bolnava, iar eu iesisem din casa cu treaba. M-am refugiat la Kaufland, unde o roata imensa de brinza cu mucegai isi striga pretul nesimtit: aproape la fel de (mic?) ca al telemelei de oaie Delaco. Am mai spus ca e cea mai buna, nu?

Acasa, mi-am intis pachetelele cu mincare in pat si m-am asezat, cu laptopul in brate – m-am cufundat in lumea mea virtuala, care spala orice trecut si contopeste prezentul in viitor, trairea momentului in prefigurare a viitorului.

Tara brinzei

Eram tinara, cindva. Cind am cunoscut-o despre Felicia Mihali. La festivalul de film de la Costinesti. Era, cumva, misterioasa si in acelasi timp foarte paminteana, casatorita cu un tip care mergea mult cu bicicleta, cu un copil dragut. Stiam ca e scriitoare, dar nu citisem nimic de ea. Cind am ajuns studenta in Bucuresti am sunat-o la redactie, era jurnalista pe atunci. Nu ne-am mai intilnit, dar mi-a placut ca m-a tinut minte. Ei, eram si eu acolo, o cinefila si atit…

Dupa multi ani, am dat intr-un anticariat de Tara brinzei. Ea plecase deja din tara, stiam de la ceva colegi comuni. Am citit cartea, asa, pe nerasuflate, din intimplare, intr-o perioada in care depresiile ma bintuiau. Clar, traiam in tara brinzei… Eram eu in cartea aia, si nu doar pentru ca sint fan brinza.

Stiti ce e brinza? Nu e brinzica scoapta (si scursa) de vaci. Nu e telemeaua sarata si elastica de vaca. Nu e brinza framintata de oaie, facuta dupa o gramada de retete, toate avind, insa, in comun, casul de oaie. Este telemeaua de oaie. Onctuoasa, alba, de o culoare pe care eu o asociez in mod precis unui gust si unui miros. De un anume tip de alb cea sarata, de alt tip, cea iute.

Telemeaua de oi, brinza mea, este si ea de mai multe feluri. Intr-o vreme, culmea  rafinamentului era brinza de oi de Sibiu. Acum au aparut alte soiuri. Eu am gasit soiul perfect: telemeaua Delaco. Stiu, o sa-mi spuneti, este doar o firma de distributie, nu de productie. Dar telemeaua Delaco IS the one: brinza mea preferata. E scumpa, e adevarat. O puteti gasi intre 180 de mii si 200 de mii (va sperie cifrele? Atunci intre 18 si 20 de lei noi pe kil. Cite kile va puteti lua din salariul pe o luna? Eu doar 40, are grija papa Adrian Sirbu sa nu ma ingras prea mult, cu salariul de 40 de kile de brinza pe care-l am…), depinde de unde o cumperi: Kaufland, real, Billa…

Dar eu am gasit-o azi, la 89 de mii kilu! Nici elasticu’ ala de telemea de vaca nu mai costa atit!!! Am luat doua kile, si as fi luat mai mult, daca bunul simt nu m-ar fi impiedicat. Cica au stocuri mari. Norocu’ meu.