Pîinea

Exista o gramada de zicale, in fondul cultural romanesc, legate de piine. E drept, de cele mai multe ori, invocarea lor este privita, in ultimul timp, cu suspiciune (sau macar cel care rosteste o astfel de zicala sau proverb simte nevoia sa o corecteze, sa o amendeze sau sa anunte ca el/ea stie ca nu se mai aplica tel quel).

Dar, totusi, existenta lor este o marturie a faptului ca piinea a reprezentat, timp de secole, un reper pentru oameni. Un reper al bunastarii, al normalitatii (sa ai piine pe masa insemna ca ai pamint, ca vremea nu a fost potrivnica, insemna ca esti sanatos si capabil sa muncesti pamintul – sau ca esti destul de bogat incit sa pui pe cineva sa o faca). In satul romanesc, piinea era rezultatul unei munci laborioase, aratul, semanatul griului, seceratul, treieratul – etape sezoniere si marcate de elemente magice. In modernitate, piinea este un dat (englejii si americanii ar spune: we take it for granted, celebra expresie atit de greu de tradus). Ea reprezinta un drept de la care multi, in cautare de siluete mai siluete, abdica.

Piinea, in zilele noastre, este atit de diversificata, incit rolurile ei s-au multiplicat. Exista piinea “cea de toate zilele”. Exista piinea ritualica (prescurea, colacul, colacelul, in societatea noastra, azima, lipia si altele, in alte parti. Exista piinea “specialty”, inventata in economia capitalista a diversificarii si nisarii. Exista celebra “marble rye”, piinea pe care o duc oamenii cadou, in America lui Seinfeld. Exista piinea neagra de regim. Piinea KeineTouch de la Vel Pitar. Piinea de casa, delicioasa piine pe vatra. Piinea cu seminte. Piinea proasta de spital, chifla de fast food. Piinea veche cu gust de mucegai. Delicioasa piine uscata. Piinea primita pomana, colacul stropit cu vin. Piinea pascala. Pastele.

Iarna fructelor

In mod traditional, asociem fructele cu vara si toamna. Anotimpurile considerate, in cultura si spatiul nostru, sarace in fructe – iarna si primavara – sint, totusi, destul de aromate. In special cu aroma de citrice.

Mi-am dat seama de asta acum vreo citeva zile, cind imi caram punga cu clementine spre casa. Pentru ca fructul-vedeta al acestei ierni, pentru mine, a fost clementina. Preferinta asta a venit pe neasteptate – asa cum se intimpla cu orice lucru bun care, tot ca de obicei, rezista o vreme, apoi dispare. S-a intimplat ca, pe la sfirsitul toamnei, singurul fruct care arata mai uman la “Pagu” (chioscul la care reuseam sa ajung seara, cind ma apucau poftele de fructe) sa fie clementina. Nu mincasem de trei-patru ori in viata mandarine. Nu-mi plac. Asa incit, la primele vizite la Pagu, am plecat fara nimic. Doar dezamagita. Dar, intr-o seara, am hotarit sa acord o sansa clementinelor, si asta pentru ca aratau cumva, apetisant, cu pielita putin mata, cu frunzele inca prinse de fruct. Simteam ca-s destul de coapte incit sa fie dulci.

Si au fost. Am continuat asa. Seara de seara ma duceam la Pagu dupa drogul zilnic. Asta, pe refrenul “Oh my darling Clementine”, piesa-leitmotiv din Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Iar acum citeva zile mi-am dat seama ca, din 1999 incoace, fiecare iarna a avut refrenul ei. In 1999, mi-au placut portocalele. Apoi au fost ani cu kiwi (cind poporul inca nu se dedulcise la acest fruct, asa incit se gaseau si kiwi coapte la raft, nu ca acum, tari ca bolovanii si acre ca sarea de lamiie). Ani cu grepfruit roz (o cura foarte buna de dezintoxicare a ficatului si fierei). Cu portocale din nou. Cu mango (anul trecut, real Baia Mare). Cu mere (florina si parmen auriu). Cu nuca de cocos. Cu caise uscate-smochine-curmale (ingrasa, la fel ca avocado…).

Asa ca, desi celelalte anotimpuri sint constante – la sfirsitul primaverii fiecarui an sint capsunile si ciresele, apoi vine vara cu piersicile si caisele si pepenii si toamna cu strugurii si apoi castanele si perele si merele – iarna fiecarui an vine cu o marota. Placuta.