Gastromania

03.11.07 14:36:25

Avem pajisti intinse. Turmele inca pasuneaza liber, cu toata inversunarea guvernantilor nostri de a distruge lucrurile pe care nici unii dintre “europenii” vechi nu le-au distrus, doar asa, dintr-un exces de zel. Laptele, asa muls cu mina, are gust de lapte. Fragii, zmeura, murea si afinele au mare trecere atit la export, cit si la firmele de leacuri si sucuri si cosmetice naturale.

Ciupercile - ah, ciupercile de ne-cultura - sint la fel de vinate. Culese inca dinainte de a se face ziua de oameni harnici si degraba cunoscatori de soiuri si locuri, hribele (Boletus Edulis, http://ro.wikipedia.org/wiki/Hrib) intra intr-un lant de procesare care, la sfirsit, produce o plus-valoare fantastica. Ele sint fie feliate si uscate in instalatii speciale (de ramine doar 10% din ele, carnea plina de proteine si saraca in colesterol, numai bune sa fie presarate pe pizza de macaronari, scuzata fie-mi expresia), fie taiate cuburi si congelate la -40 de grade Celsius. Fie, cind sint tinere, sint puse la murat cu ulei de masline si condimente.

In toate cazurile, hribele sau hribii, minatarcile sau pitoii (diversele nume sub care sint cunoscute) iau drumul strainatatii. Italia, Suedia, Franta, Portugalia - mai rar America. Mersul lucrurilor e cam asa: taranii culeg. Alti tarani, mult mai putini la numar dar cu mai mari aptitudini antreprenoriale, le colecteaza zilnic si platesc preturi variabile, de la 2-3 lei noi pentru kilogramu’ de a doua (calitate) pina la 50-60 de lei noi calitatea I-a, cind se cam termina ciupercile. Masini cu numar strain vin apoi in miez de noapte si le colecteaza proaspete, inainte ca partea buretoasa sa se ingalbeneasca. Ce nu trece testul (unul din cei care fac treaba asta in nordul tarii are renumele de “pianistul”, dupa viteza cu care-i umbla miinile prin ladite, la “sortat” de ciuperci) e taiat, feliat sau facut cuburi si uscat sau congelat. Va veni vremea, mai tirziu, la capatul toamnei, sa fie si ele vindute la preturi fantastice - tot pentru straini.

O industrie din care poate trai o zona intreaga. Un lant al intereselor financiare care a transformat o ciuperca odinioara nu foarte cautata, intr-o mina de aur. Cei care culeg ciuperci au locurile lor, pe care si le pazesc si pe care le tin secrete. Despre hribe exista si legende - una spune ca hribele cresc peste noapte, iar daca stai sa urmaresti o ciuperca si asteti sa creasca, ea nu o va mai face. Totusi, cert este ca, dincolo de aspectul financiar, hribele sint o hrana naturala, orice interventie umana in habitatul lor impiedicindu-le sa mai apara. O hrana proteica si totusi, fara aport de colesterol, o hrana care, desi ar fi trebuit sa ramina pentru cei (multi si) saraci, a devenit un lux si un privilegiu al celor bogati; un kilogram de uscate pleaca din Romania la pretul de 30 de euro si ajunge la un pret cel putin dublu in Europa. Si fie ca vorbim de hriba de fag (de ‘legheleu”), de stejar sau regala de brad, cu palaria bej deschis si carnea pietroasa, lucrurile stau la fel.

Iar data viitoare cind o sa simtiti in pizza un firicel de iarba uscata, printre bucatelele de ciuperci, puteti zimbi linistiti: e un produs natural. 100%.