La borcan

13.11.07 15:45:26

Cindva, borcanele dintr-o casa reprezentau o bogatie. Ele erau cam asa: borcanele clasice, de 420 si 800 de grame (practic, ml), borcanele “de muraturi”, de 1, 1,5, 3, 5 si 8 kg (sau litri) si cele speciale: fie triunghiulare, fie patrate, hexagonale sau cu git, mai rare. In afara de asta, se mai distingeau dupa o trasatura fundamentala: pentru capac (cu gura rotunjita) sau cu filet, motiv pentru care unele erau preferate, iar altele, nu.

 In negura vremurilor, borcanele erau folosite la pus provizii – in beci sau pe oriunde era loc de depozitare, uscat, la intuneric si ferit de degete si priviri pofticioase. In acele vremuri, oricita bogatie era intr- casa, mincarea se facea in situ, foarte rar se iesea la restaurant (unde, de obicei, se minca mai rau ca acasa, moda piureului cu friptura sau a mititeilor si a ciorbei de burta persistind inca un deceniu si ceva pe acele meleaguri).

Se facea in situ si, in lipsa pungilor cu legume congelate si gata taiate, pe care le luam acum din Carrefour, gospodinele si hospodarii se gindeau (vara – sanie, iarna – car) din vreme la ce urmeaza sa gateasca la iarna. Si, deci, conservau. Nu energie si resurse, cum se intimpla azi (sau cum ne-am dori sa se intimple), ci legume, fructe, carne…

La noi in casa se intimplau cam urmatoarele:

Vara faceam compot. De prune, mere, pere (preferatul meuJ), visine. Mai rar cirese.

Gemuri si dulceturi: gutui, mere, mere cu pere, pere, coacaze, capsuni, zarzare (phiii… era acru si, din punctul meu de vedere, de nemincat…), visine. Inutil de spus ca preferam: dulceata de mere cu pere, pelteaua de gutui, dulceata de capsuni, pelteaua de coacaze rosii si negre, dulceata de nuci verzi, gemul de prune cu miez de nuca. Celalalt, magiunul simplu, nu.

Suc de rosii. Asta era o adevarata aventura, datul rosiilor prin masina speciala, sucul care tisnea din cite una din rosii prelung, pe perete, intr-un singur firisor intimplator, apoi fierberea si amestecatul la nesfirsit. Trebuie ca sucul de rosii nu fierbea cine stie cite zile, dar mie imi pareau saptamini in care ordinea bucatariei era data peste cap…

Zacusca – era mult mai tirziu, in toamna, in mai multe obositoare serii, zacusta de vinete, de fasole, baloasa zacusca de ciuperci. Si fiecare serie insemna acelasi ritual de legare a borcanelor fierbinti, cu celofan udat si intins expert de mama peste borcanele tinute de noi cu minute fripte. Apoi legate cu o ata rexistenta, peste care puneam, experte, degetul, pentru nod. Apoi tot ansamblul borcanelor era mutat intr-un culcus din haine groase si cuverturi de lina, sa se raceasca incet si sa creeze vidul atit de necesar ca sa nu mucegaiasca produsul.

Ciupercile erau murate in mai multe serii: ghebele si creasta cocosului, in amestecuri variabile de apa, otet, mirodenii, condimente si ceva ulei. Cele mai bune? Fireste, creasta cocosului, cu textura aceea specifica a fructelor de mare. Erau si greu de gasit, si greu sa ajunga in oala, de vreme ce noi obisnuiam sa le mai mincam si crude.

Citeodata mama marina peste. Desi nu ajungea prea des in borcan, din motive evidente (consumul pe loc fiind cel mai important), trec si felul asta de “conserva” la portofoliu familiei.

Iarna, cind se taia porcul, mai pregateam cite ceva de conservat. Celebra carne la borcan, practic, un amestec de cirnati de casa bine prajiti, carne de porc bine prajita, asezate in borcan. Peste ele se turna untura fierbinte, care facea apoi masa cu carnea. O scoteam cu lingura din borcan, in zilele geroase de iarna. E drept, lingurile se cam indoiau in incercarea de recuperare a carnii din imensele borcane de 5 sau de 8 litri, dar “tochitura” cu mamaliga era cu atit mai speciala cu cit ne straduiam mai mult sa ne alegem bucatile cele mai lipsite de grasime si cirnatii cei mai indesati, din borcanul imens, parca niciodata gol.

Totusi, cele mai tentante lucruri “la borcan” erau cascavalul si pateul. Ele se faceau cam asa: brinza de oaie, framintata cu sare dupa ce fusese rasa sau sfarimata cu furculita/degetele, introdusa in borcan si tasata cit de mult se poate. Apoi borcanele se legau si erau bagate, la bain marie, in cuptor. Continutul se fonda, se transforma, incet-incet in cascaval, scadea, evident, la jumatate. Dar inlocuia perfect produsul care, in orasul de provincie unde m-am nascut eu si in acele vremuri, nu se gasea. Cit despre pateu, nu stiu cum il facea mama, dar il baga la cuptor, tot la bain marie, unde  procesul de “coacere” facea sa se ridice o pelicula subtire de untura la suprafata, care garanta conservarea, apoi, in beci. 

Mai erau si legumele pentru ciorba (despre astea nu stiu decit ca stateau in sticlele de sana de jumate de litru, dar ce contineau, n-am fost niciodata curioasa sa vad; pe atunci. Acum, cind ma intereseaza, mama nu le mai face).

Bineinteles ca nu o sa uit muraturile: gogosarii, castravetii, gogonelele, feliutele de morcov si merele amestecate printre legume. Le preferam pe cele “murate” in otet, in detrimentul celor in sare… Apoi varza murata la butoi – borcanul suprem, de vreo 80-100 de litri, in care, intr-un an, am gasit la fund scheletul unui peste. Ne-am minunat o gramada de vreme, ne-am povestit la foc povesti despre reumatisme vindecate, in care se amesteca insidioasa groaza ca am fi putut descoperi sarpele viu, doamne fereste…

 *

Erau case in care borcanele se legau cu bucati de cauciuc de biciclete. In altele, cu sfoara. Erau case in care borcanele aveau etichete de caiet – jumatati sau sferturi, de fapt, pe care era scris produsul si anul. Imi pareau mereu case de oameni ori prea meticulosi (ihh), ori zgirciti. [Bunicii nostri ne dadeau, din cind in cind, astfel de borcane, pe care, adesea, era trecut anul anterior. Mereu m-am intrebat daca nu cumva asta era rostul... Desi ma indoiesc acum.] Totusi, noua ne placea in mod deosebit jocul de-a ghicitul, la botul calului (in beciul rece si umed, de care mie mi-era frica), stateam linga cusca din lemn si plasa de sirma, in care stateau aliniate borcanele, la adapost de posibilii… rapitori, umani sau nu, si incercam sa ne dam seama, dupa nuanta lichidului sau gemului, dupa textura, dupa cum adera la borcan, oare ce-i inauntru? Delicata peltea de coacaze, dulceata fluida de afine, densul magiun de prune? Ni se intimpla sa ajungem sus, in casa, cu un borcan care continea altceva decit ne ceruse mama sa-i aducem – si atunci aparea, mereu, scuza, fantastica: asa se vedea prin borcan… Si tare ne bucuram cind era ceva pe o treapta mai sus, in preferintele noastre…

4 responses to “La borcan

  1. • 21.12.07 18:24:59, a (baracapanama@yahoo.fr)
    faina evocare!

  2. foarte frumos!
    mi-a placut foarte mult postarea ta si mi-a trezit amintiri placute, chiar daca eu nu mi-am petrecut prea mult timp la tara.

    numai bine,
    Mihai

  3. frumos, au fost vremuri minunate si traditii si copilarie fericita, .asa a fost cum ati scris… ne este dor de copilaria de atunci..fara internet, televizor…doar cu fratii, parintii si bunicii

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s