Blue cheese

Paladin, cuvintul care mi-a mingiiat palatul toata ziua. Paladin, triunghiuri, in celofan bleu, 100 de gr, cinci triunghiuri o jumatate de cerc de carton si capac de plastic transparent. Si un gust fantastic. De cind m-am “dedulcit” la brinzeturile cu mucegai – si inca n-am incercat decit Regina Blu, Dor Blu si acest Paladin – telemeaua de oaie aproape si-a pierdut orice efect asupra mea. Si iaurturile grase, laptele batut Calitatea, iarturile de baut sau cu fructe. Tot ce visez este o bucata de brinza pe care mucegaiul si-a facut de cap, fireste, in mod controlat, in acele citeva locuri planificate, care au prins a se ingalbeni, apoi albastri-inverzi – sau invers? Cu un castravete crud, cu salata verde rulata foaie cu foaie ca un joint si mincata natur, muscata cu pofta de gura glasata de brinza cremoasa. Salata se lipeste mai intii de cavitatea bucala, limba impinge troscotelul care a prins deja gust nobil. Apoi o gura de castravete, usor astringent, vine sa adune tot ce mai era brinza si curata gura. Si iar, de la capat. Prima oara am cumparat Regina Blu la oferta, asta vara. Era o caldura bolnava, iar eu iesisem din casa cu treaba. M-am refugiat la Kaufland, unde o roata imensa de brinza cu mucegai isi striga pretul nesimtit: aproape la fel de (mic?) ca al telemelei de oaie Delaco. Am mai spus ca e cea mai buna, nu? Acasa, mi-am intis pachetelele cu mincare in pat si m-am asezat, cu laptopul in brate – m-am cufundat in lumea mea virtuala, care spala orice trecut si contopeste prezentul in viitor, trairea momentului in prefigurare a viitorului.

A minca sau a nu (mai) minca

24.11.07 03:56:12

Mincarea a devenit o chestie prea importanta in unele privinte si prea putin importanta in altele. Enervant de putin importanta. Cit de limitat si self-conscious sa fii incit sa decretezi ca maninci ca sa traiesti si nu traiesti ca sa maninci? Desi, pe undeva, e o fina distinctie in enuntul asta care da in mincai. Mincaii (deh, lipsa diacriticelor face ca lectura unui text de blog sa devina o munca detectivistica) sint o alta natie de oameni, cei care infuleca nu merita demersuri apologetice.

In lupta cu sine si cu diversele alte consideratiuni, mincaii dau vina pe circumstante, invoca vointe inexistente (e voia mea sa maninc… dar voia de a nu minca nu apare niciodata in comportamentul lor), se declara stapinii propriului comportament alimentar. Dincolo de acestia, sint maniacii  gastronomiei, fireste. Daca mincaul infuleca fasole si cartofi si orez cu aceeasi dedicatie, maniacii dezvolta fixatii – nu pun, adica, pe picior de egalitate, orice mincaruri. Gurmanzii transforma actul mincatului (precedat de cel al alegerii, prepararii, prezentarii si contemporan convivialitatii) intr-o arta. Ei sint niste snobi ai domeniului, insa snobi intr-un sens pardonabil. Pot sa inghita si bucate mai putin alese, la nevoie. Dar prefera ca mincatul sa fie ceva mai mult decit simpla ingestie de alimente frumos prezentate.

Creez categorii si operez distinctii si nu pot sa nu-mi aduc aminte de Marea Crapelnita. Cine nu a vazut filmul si se numeste gurmand sau gourmet ar trebui sa-ti traga un glonte in cap (dupa ce va vedea filmul o sa aiba alte preocupari si n-o sa mai aiba timp).

Pe scurt: dupa ce vezi cum se poate crapa mincind, ori devii un gurmand/gourmet mai rafinat si te sinucizi in aceeasi maniera, creind ceva curente de comportament, ori renunti la mincare si devii ascet intr-o minastire cunoscuta pentru rigoarea alimentara. Sau capeti vreo fobie deosebita fata de tot ce tine de mincare si mori de inanitie in aproximativ 6 saptamini dupa vizionare.