Tirziu mi-am format primele amintiri culinare. Intr-o vreme in care mincarea devenise deja un lux. Despre vremurile bune, inceputurile anilor ‘80, cind mama cumpara o jumatate de pachet de unt pe zi ca sa fie proaspat, sa nu cumva sa se invecheasca in frigider, am auzit doar in povesti.
De amintit mi-amintesc, mai intii, florile de paducel cum se uscau in “birou”. Pentru ceai. Era trist. Un copacel ciudat, de care ma atirnam, pe la 6-7 ani, si-mi intindeam muschii neformati, sa dea niste flori cu care noi sa facem ceai? Si nici nu mai stiu ce virtuti avea ceaiul ala…
Apoi au urmat, cam in acelasi sistem de ecuatii, prajiturile colorate ale bunicii mele dinspre tata. Facea niste “piersici” din coca, colorate cu roz si verde, culori intense, fara putinta de confundat cu orice natural. Erau bune. Facea si nuci din coca, umplute cu o alta chestie, nici coca, nici crema moale si dulce. Dar aveau un farmec anume prajiturile astea de care nu prea aveam parte. Mama, constiincioasa, nu ne lasa sa dam iama prin dulciurile lu’ mamaie, care ii aminteau, probabil, mai mult de artificialul relatiilor dintre ele doua.
Mai tin minte un mare peste afumat, pe care l-am mincat undeva, la mare. Stateam la cort cu ai mei, probabil undeva in Constanta. Am multe amintiri stranii de acolo, marimea obiectelor si proportiile sint de neregasit in Constanta de astazi. De altfel, si caldura, tabla incinsa a tarabelor de unde puteai cumpara un suc lesios sau unul din tipurile-stas de “patiserie” (termen impropriu, pentru ca patiseria e ceva usor, alcatuita din foetaje, iar dulciurile de pe la brutariile brutale de stat de pe atunci aveau o coca neaosa, cu nimic asemanatoare cu flu-flu-urile frantuzesti, foicele mii care se sparg in farime la orice atingere. Nu. Dulciurile de brutarie romanesti din acele vremuri aveau o soliditate sovietica; se spargeau in bucati casante, puteau fi pastrate cu saptaminile, in ciuda lipsei conservantilor si semanau la gust fara putinta de distingere). Tot cam din zona Dobrogei mai regasesc in memoria gustativa celebrul “bucsheu cu gem”. O oribilitate cu conotatii sexuale, un fel de tub de coca (aceeasi!) cu un cirnacior subtire de gem infect la gust, right in the middle. Cumparam astfel de oribilitati din colonia de munca de la Basarabi, unde lucra unchiul meu ca “sef de coloana”, matusa mea ca “vinzatoare la piine” si unde am co-locuit, doi adulti si vreo 6-7 copii (verisorii) cu alte citeva zeci de nefericiti, intr-un bloc de carton. Unde lumina se lua la citeva ore, unde fiecare cearta conjugala avea parfum de carton presat si unde o inundatie (frecventa, in asa un mediu) devenea un diluviu pentru toti locatarii. Bine, dar eu si sora mea eram mici, la fel ca verisoarele noastre, iar zilele lungi de vara fierbinte le petreceam printre picioarele adultilor, la coada de la piine unde o incurcam pe matusa, sau unde stateam pina ajungeam in fata sa cumparam (pentru citeva momente) unul din acele bucseuri cu gem – pe care le returnam dupa ce, cu minutze umede, le storceam sau le ascundeam prin buzunare. Sau printre rindurile de soldati care marsaluiau, nu stiu de ce, prin mijlocul “coloniei”, de citeva ori pe saptamina. De cite, nu stiu, pentru ca timpul avea alte caracteristici, pe atunci, pentru mine.
Mincarea, in acele vremuri, nu stiu care era. Nimic nu mi-a ramas in amintire, de pe la 5-7 ani, in afara de o placinta fierbinte, de la o taraba (de tabla fierbinte) de la Sarata Monteoru, in afara de bucseurile cu gem si acel peste afumat. Si, bineinteles, in afara de acele fantomatice piersici. Apoi au disparut dulciurile si a ramas lipsa.
