castane fierte-coapte

Azi am fiert prima oara castane. In 1995, cind am descoperit castanele, in piata veteranilor, aflasem ca se pot si fierbe. Dar eu am preferat, totusi, sa le coc. Aveam pe atunci un cuptoras nemtesc, cu doua tuburi de sticla in care se afla ceva spira care se incalzea. Crestam o mina de castane, le intindeam in tava, pe rinduri, cu gindul in alta parte, bagam cuptorul in priza… Dupa ce una din ele, invariabil, pocnea – in ciuda crestaturii – si umplea peretii cuptorasului cu un calcio vecchio, care mirosea mmmmm rau de tot dupa citeva secunde, scoteam tava. In primii ani, castanele nu erau pentru mine, sau nu doar pentru mine. Zecile de semi-rezidenti ai camerei 225 din Leu si de vizitatori intimplatori, aproape toti barbati, erau destinatarii de facto ai castanelor. Unii nu mai mincasera pina atunci asa ceva, altii faceau misto de insasi ideea de a minca castane… Altora le placeau. Pe linga castane mai venea si vin, musai fiert cu scortisoara, cite un pinot gris la trei sferturi, sau orice altceva gaseam la chiosc. Floricele coapte tot in cuptoras, desi, cel mai adesea, pe resoul din BCA…

Acum, insa, stau in patria castanelor. Cuptorasul sta in dulap, sub paltoane, ghetoul in care traiesc nu-mi ofera prea mari bucurii culinare. Dar castanele au ramas, insa facute in tigaia de teflon, cu capac alta tigaie de teflon (cuptorul de la aragaz nu functioneaza).

Azi, ziceam, le-am fiert. Sau asta am intentionat. Le-am pus la fiert. Totusi, la un moment dat, V. m-a intrebat ce bolboroseste pe aragaz. M-am facut palida. Cu trei ore in urma pusesem cratita… Acum, castanele tocmai se coceau, molcom, in cratita uscata ca iasca.

Le-am extras inainte sa se carbonizeze. Erau buuune-bune, fierte exact cit trebuia, nu inca uscate, asa cum se intimpla adesea cind le coci. Am dezghiocat la ele inca vreo doua ore, tot timpul cit a durat Alo, ati gresit numarul. Un foarte interesant film din 1958, cu patina de film italian din anii 40. Data viitoare le las expres pina se coc – inca n-am reusit sa spal cratita, asa incit o mai folosesc o data…

Tnuva si yoplait

S-au chinuit mult marketerii si advertiserii si diviziile de product development sa creeze produse cu nume care sa se lipeasca de tine (de tine, de mine, de ei…). Si au tot scos, pe banda, danone, danonino, activia, casa buna… Produse pline de chimicale, pe care scrie, intr-o totala lipsa de bun simt, cum ca sint asa si pe dincolo… Iaurturi cu guma de guar, cica totaaaaal naturale, doar ce, guma de guar nu e obtinuta de niste bastinasi de pe cine stie unde, care stau sub copacul guar cu macheta in mina si taie coaja guarului pina singereaza si scoate guma?

Glumesc. Voiam sa vorbesc despre tnuva. Da. Sa mai pronuntam o data. T-nuuva. Ce alunecos, senzual, moale cuvint…. Pacat ca atit de steril: nu se leaga de nimic, din imaginarul nostru colectiv (lingvistic). Ma mir cum l-au gasit. In mintea mea, nu exista ceva mai nepotrivit drept brand pentru lactate. Si n-ar fi fost nimic daca, la aceasta non-silaba, nu s-ar fi adaugat produsele cu nume personalizate: ” Iaurtul meu fin ” cu 4% grasime, ” Sana mea ” cu 3,6% grasime si ” Smantana mea fina ” cu 12% si ” Smantana mea bogata ” cu 20% grasime. Hmmm… suna asa, cumva… ca si cum daca n-ar fi scris fina pe cutie si meu/mea noi n-am fi gustat. Macar sa vedem ce si cum, ce gust poate sa aiba un produs asa ambivalent, cu numele tnuva si prenumele iaurtul meu fin…

Dar aseara am vazut o alta reclama; dupa absurdul numelui iaurtului, l-am banuit a avea o (oarecare) legatura cu tnuva. Bingo! Avea, am vazut azi pe ambalaj. Iaurturile cu fructe yoplait (hahaha!), cu “mango pofticios”, “visina racoricioasa” si inca vreo citeva aberatii similare.

De ce zic aberatii? Pentru ca, de la zuzu si fulga incoace, lactatele se intrec in cretinatate (care pina acum se manifesta in special in reclama, dar acum a ajuns si in numele produsului…), pentru a atrage tinerii si copiii. Ca doar astia micii, spalati pe creier de televiziune, nu or sa aleaga iaurtul cu nume de “comprest” (sau smintina hi-tech, cum ma intreaba pentru a se asigura, invariabil si implacabil, vinzatoarea de la chiosc de cite ori, cu mult elan si putina rautate, ma duc si cer o smintina humana-milk. Toantele nu-si dau seama ca noi, consumatorii, nu stim cine detine camionul care aduce smintina la magazin, ci doar ce scrie pe ambalaj. Adica humana milk:). Hi-tech nefiind nicidecum un nume de smintina…). Nu. Copiii se presupune ca or sa vrea lucruri cu nume traznite, doar sint niste instrumente in mina specialistilor in marketing, niste recipiente de umplut. Niste buzunare de golit. Niste minti de inoculat cu mesaje consumeriste.

Da’ sa nu uit ce e interesant la iaurturile astea: pe ele scrie ca contin: lapte integral pasteurizat, fruct 10%, cu zahar, coloranti: concentrat de morcovi, struguri, sfecla rosie, scorus, soc si sofran, arome, proteina din lapte, smintina, citrat de calciu, fermenti selectionati de iaurt. Ce fain! Eu credeam altceva. Mai ales ca pe eticheta mai scrie si “nu contine conservanti”, un fel de capcana pentru natural. Dar la faza cu colorantii, parca-parca e un concoct de-al unei vrajitoare naturiste. Parerea mea…